Dragi prieteni,
Viața nu a fost împărțită pe discipline. Cel puțin aşa afirmă regretatul academician Solomon Marcus. Sunt vorbe de un mare tâlc pe care, dacă am reuşi să le înțelegem în profunzimea lor, ni se va schimba mintea cu totul. Iar o minte lărgită de o nouă experiență nu mai poate reveni niciodată la vechile dimensiuni (Oliver Wendell Holmes).
Şcoala are menirea să ne pregătească pentru viață. Noi învățăm în şcoli ştiințe precum matematică, fizică, chimie, biologie şi alte discipline, care ar trebui să ne ajute să înțelegem cum funcționează lumea. Însă când ajungem adulți şi dorim să înțelegem mai mult, constatăm că fenomenele din viața reală nu sunt deloc împărțite pe discipline. Ca să studiezi un eveniment din viața reală, ai avea nevoie de resurse din toate ştiințele pe care le-ai studiat, dar şi din multe alte ştiințe noi, însă nimic nu te pregăteşte cum să aplici simultan tot ceea ce ai învățat de-a lungul timpului.
Există două curente mari de gândire în ştiință: cel reducționist şi cel holistic. Reducționismul ne ajută să înțelegem întregul prin studiul părților sale componente, prin descompunerea şi simplificarea acestuia în părți tot mai uşor de studiat. Holismul are ideea centrală că întregul este mai mult decât suma părților, de aceea lucrurile ar trebui studiate prioritar în ansamblu. Adevărul este că avem nevoie de ambele abordări din ştiință, atât de reducționism, cât şi de holism. De reducționism, pentru că lucrurile din natură sunt extrem de complexe şi trebuie să le simplificăm cumva pentru a înțelege anumite aspecte particulare, iar de holism ca să putem analiza funcțiile sistemului complet, în care să integrăm totodată toate bucățelele de puzzle ştiințific pe care le-am obținut prin cercetarea reducționistă.
Problema cea mai mare a ultimului secol este că ştiința a fost aproape exclusiv polarizată de gândirea reducționistă, în detrimentul celei holistice. Însă nu poți înțelege pădurea, dacă studiezi doar copacul; nu vei putea înțelege însă copacul, dacă vei studia doar pădurea. Lucrurile sunt extrem de interpătrunse, iar oamenii de ştiință ar trebui să folosească ştiința prin ambele modalități, holistice şi reducționiste, dacă vor să aibă o imagine mai completă a lucrurilor. Este un lucru mult mai uşor de a studia un fenomen simplistic de la A la B, dovadă că apar în medicină zeci de mii de asemenea studii reducționiste, pe un fenomen izolat de studiat. Însă de multe ori, rezultatele din aceste studii sunt scoase din contextul general, multe sunt contradictorii între ele, lucru care duce la un mare impas ştiințific şi împiedică un progres real.
Facem o paranteză aici, un alt impas pe lângă gândirea reducționistă este gândirea dihotomică, în care un lucru poate avea doar una dintre două stări posibile, ori e bun, ori e rău, ori e alb, ori e negru. Însă deşi mintea noastră funcționează binar, practica ne arată că lucrurile pot avea simultan valori diferite, în funcție de context, iar o minte exersată va fi capabilă să deceleze multe dintre rezultatele contradictorii care reies din asemenea studii.
Natura este de o complexitate enormă, imposibil de cuprins de mintea umană. Doar într-o singură celulă umană, cea mai mică unitate biologică de funcționare, se pot produce simultan peste 100.000 de reacții biochimice pe secundă! Iar noi avem în corpul uman trilioane de asemenea celule, cu procese controlate nu doar de genomul uman cu peste 23.000 de gene umane, ci posibil şi de genomul microbian, care cuprinde peste 8.000.000 de gene în total! Am putea studia şi 1000 de ani fiecare părticică din acest microunivers uman şi tot nu am reuşi să îl înțelegem pe deplin, dacă nu vom încerca să aplicăm şi o gândire holistică, care să studieze funcționalitățile întregului ca atare, nu doar a părților sale izolate.
Dacă cineva precum Copernic nu ar fi reuşit să îşi schimbe perspectiva de analiză, nu ar fi reuşit niciodată doar cu o gândire reducționistă ancorată în micile realități ale vieții cotidiene, să realizeze că Pământul este rotund şi nu plat. Pământul în sine este un imens ecosistem, care este imposibil de cuprins prin gândirea reducționistă a miilor de componente, însă printr-o perspectivă globală îi putem decela funcțiile primare, ciclurile sale geoplanetare de reciclare a materiei, energiei şi informației, mişcările sale tectonice interne, precum şi traiectoriile sale în comparație cu celelalte astre, lucruri care ne sunt mult mai utile decât dacă am şti doar ce face disparat fiecare moleculă de pe suprafața sa.
Revenind la discipline, înțelegem că ştiința a fost descompusă în anumite părți componente, tocmai ca să poată fi mai uşor studiată pe părți mai mici de studiu. Organizarea acesta s-a transmis ulterior şi la nivelul universitar şi academic, şi pe urmă chiar şi în viață. Medicina, de exemplu, este împărțită în foarte multe discipline, cardiologie, neurologie, ginecologie, gastroenterologie şi alte specialități. Cum poți însă să ajuți pe deplin un suferind de o anumită boală a unui organ, dacă boala lui se manifestă totuşi într-un context sistemic, foarte strâns intercondiționat de funcționarea tuturor celorlalte organe din corpul sau, fiind în acelaşi timp influențată şi de o multitudine de particularități şi factori de mediu înconjurători. Dacă vei dori o analiză în profunzime a factorilor care au produs boala respectivă, conform abordării reducționiste, vei vedea că ai avea nevoie să fii simultan şi imunolog, și endocrinolog, şi microbiolog, şi nutriționist, şi genetician, biochimist, precum şi multe alte specializări aparent non-medicale (matematician, inginer, biolog, ecolog), care astăzi par imposibil de cuprins de o singură minte umană. Însă viața nu a fost creată pe discipline, iar corpul uman la fel, nici el nu a fost creat din organe şi procese separate, analizate în context izolat. Este nevoie de un salt uriaş de gândire, ca să întoarcem lupa reducționismului şi pe cealaltă față, a holismului, dacă vrem să progresăm. Dacă vom înțelege că şi corpul uman este un sistem deosebit de complex, un ecosistem cu mii de componente la interior şi cu miriade de relații interpătrunse şi intercondiționate între ele, vom descoperi că abordarea reducționistă, izolată, a diverselor fenomene este pur şi simplu insuficientă şi că nu se va termina vreodată. Fără a avea imaginea de ansamblu, acel „big picture“ din avion sau din satelit, nu vom ajunge să mai vedem pădurea din cauza copacilor.
Cum se poate însă repara un ecosistem deosebit de complex? Încercând în primul rând să înțelegem ce este un ecosistem, ce este un echilibru dinamic, ce relații şi ce factori interni şi externi îi afectează homeostazia, ce interrelații sunt cu alte ecosisteme înconjurătoare. Când vom reuşi să identificăm dezechilibrele majore care afectează homeostazia organismului uman şi modul în care putem compensa acele dezechilibre, atunci vom fi găsi câte un numitor comun pentru sute de boli distincte. În loc să stăm an de an şi să descoperim diagnostice pentru sute de boli noi care apar inevitabil în fiecare an (s-a ajuns la aproape 140.000 de boli diagnosticate!), ar fi recomandat să regândim conceptele de boală. Prin analiza factorilor care duc la dezechilibrul ecosistemului uman, vom găsi doar câțiva numitori majori pentru sute de boli (dezechilibrele de sistem). Dacă în fiecare celulă se pot întâmpla 100.000 de relații metabolice pe secundă, orice perturbare metabolică punctuală poate duce la o serie de reacții în lanț, iar în final la un aspect foarte particular al dezechilibrului unui sistem, pe care noi îl vom descoperi ca fiind „noua boală X”. Dar dacă vom repara dezechilibrele majore interne ale ecosistemului uman, vom crea condițiile propice pentru vindecarea şi refacerea internă a sistemului, care are tendința de a reveni natural la starea sa de homeostazie. Sute de boli ar avea o serie de numitori comuni, iar tratamentul va fi aproape identic pentru sute de boli aparent izolate şi fără legătură directă între ele doar în momentul în care vom înțelege cum funcționează complexitatea şi ecosistemele. O boală nu este altceva decât o tulburare a ecosistemului; chiar şi atunci când nu ai un diagnostic exact, dacă vei trata dezechilibrele din întregul ecosistem, vei reuşi să ameliorezi sau chiar să vindeci boala respectivă mult mai eficient şi rapid, decât simpla cunoaştere a diagnosticului. Pentru medic este un progres real dacă ştie diagnosticul unei boli rare, dar nu ştie tratamentul sau mai mult un confort psihologic?
Datorită perturbării masive a ecosistemelor umane cu factori de poluare din ce în ce mai diversificați, cu acțiuni din ce în ce mai nebănuite, se va ajunge în viitor la alte zeci de mii de boli „ciudate“, fără corespondent în ziua de astăzi şi, din păcate, fără o pilulă magică pentru boala respectivă. Cum ai putea să ajuți reglarea unui ecosistem extrem de complex cu o singură pilulă sau chiar cu 10 asemenea pilule, dacă ele nu au nicio legătură directă cu cauzele şi dezechilibrele care îndepărtează sistemul de la starea sa de echilibru intern?
Este nevoie acum, mai mult ca oricând, ca ştiință să ia în considerare şi întregul, nu doar părțile sale componente. Este mult mai uşor de multe ori să înțelegem întregul ca atare, decât complexitatea infinită a microuniversului părților componente. Dacă ne scapă ceva în medicina de astăzi, este probabil că am pierdut undeva pe drum imaginea întregului. Să ne întoarcem dar şi la întreg şi să nu mai uităm vreodată că „întregul este mai mult decât suma părților“. Dacă vom reuşi să aplicăm atât „ştiință reducționistă“, dar şi „cunoaşterea holistică“ se va înregistra cu siguranță cel mai mare pas în vindecarea bolilor cronice care macină omenirea. Iar dacă vom fi conştienți de tot impactul acțiunilor noastre asupra mediului înconjurător, vom reuşi cu siguranță să „vindecăm“ şi această frumoasă planetă pe care trăim de tot răul pe care, conştient sau inconştient, omenirea i-l produce.
Cu drag,
Redacția
