Ești unul dintre miile de părinți aflați în căutarea unor repere pentru educația copilului lor? Realizezi că regulile după care tu ai fost crescut nu se potrivesc actualei generații de copii superstimulați de tehnologie? Îți dorești să descoperi echilibrul între permisivitate și autoritate? Disciplina pozitivă te poate ajuta să găsești soluții. Află în continuare cum a apărut această metodă educațională, ce presupune și cum pot fi aplicate principiile sale.
Motto: „Un copil reușește mai bine când se simte mai bine” – Jane Nelsen, creatoarea disciplinei pozitive
Ce este disciplina pozitivă?
Disciplina pozitivă este o metodă de educație destinată atât părinților, cât și educatorilor. Cu toate că a devenit populară relativ recent, rădăcinile sale se află în anumite teorii din anii 1930 ale lui Alfred Adler, psihanalist austriac, fondatorul psihologiei individuale. Creatoarea disciplinei pozitive ca model educațional este considerată americanca Jane Nelsen, doctor în psihologie, care a reușit să reactualizeze teoria adleriană și să o adapteze pragmatismului american.
Disciplina pozitivă se bazează pe îmbinarea cu tact a dragostei și bunăvoinței cu fermitatea. Este o metodă nici permisivă, nici punitivă, care vizează implementarea unor deprinderi-cheie în comportamentul copilului: autonomie, stimă de sine, respect reciproc, cooperare, autodisciplină, explică Beatrice Sabaté, psiholog, președinte al Asociației de Disciplină Pozitivă din Franța. Este un model care, odată învățat și pus în practică, funcționează pe termen lung ca mod de viață, permițându-le părinților și copiilor să se bucure din plin de fiecare etapă și experiență nouă.
Știați că?
Deși termenul „disciplină” poate duce cu gândul la „ordine strictă, reguli impuse, conduită militărească”, nu trebuie să uităm că este un cuvânt de origine latină – „disciplina”, care înseamnă acțiunea de a instrui, a educa, iar „discipulus” – elev, discipol, cel care apreciază și urmează un personaj venerat sau un concept filozofic.
Echilibrul între permisivitate și autoritate
În prezent, poate mai mult ca oricând, părinții au nevoie de repere în educarea copiilor. Acum, când informația este la un click distanță față de copii, când majoritatea știu să utilizeze smartphone-ul înainte de a învăța cum se ține un creion, se întâmplă în multe familii ca autoritatea să se inverseze radical. Copilul este rege, el dictează, nu i se refuză nimic, ba chiar în funcție de el se stabilesc prioritățile familiei. Numai că încet-încet părinții își dau seama, din păcate, prea târziu, adesea la adolescență, că permisivitatea excesivă a împiedicat dezvoltarea sănătoasă a copilului. Ca atare, nici educația restrictivă, care impune copilului lucruri fără argumente, nici cea în care copilul este lăsat să facă ce vrea nu funcționează. Astfel a apărut preocuparea specialiștilor pentru descoperirea unei metode care să îmbine cele două modele.
Jane Nelsen, deși studia la universitate dezvoltarea copilului, a devenit o mamă foarte descurajată de metodele de educație aplicate propriului fiu. A descoperit însă psihologia adleriană și a început să aplice cu succes principiile acestei metode. A reunit un grup de părinți în cadrul căruia noțiunea de încurajare ca unealtă de educație era primordială. Din anii 1990, Jane Nelsen a începu colaborarea cu Lynn Lott, fondatoarea unui centru de consiliere familială în care se aplicau tot principii adleriene. Împreună au scris numeroase lucrări, cărți și manuale destinate profesioniștilor din educație și părinților. În 2004 au pus bazele „Positive Discipline Association”, unde s-au instruit numeroși formatori care au răspândit această metodă în SUA și numeroase state din Europa.
Știați că?
Programe de formare în spiritul disciplinei pozitive există și în țara noastră. Spre exemplu, organizația Salvați Copiii susține cursul „Educarea copilului fără violență – disciplina pozitivă”, destinat atât profesioniștilor care lucrează cu copiii, cât și familiilor.
Încurajarea, cheia în educație
Încurajarea este punctul central al disciplinei pozitive, căci este indispensabilă în educația copilului. Curajul îi permite copilului să-și construiască stima de sine.
„Când nu îl învățăm pe copil să aibă curajul de a face alegeri care îl privesc, nu îl învățăm să se descurce în viață”, spune Beatrice Sabaté.
A-l lăsa să aleagă nu înseamnă permisivitate, ci responsabilitate. Baza disciplinei pozitive este un amestec de fermitate „pentru a respecta lumea adultului” și de dragoste „pentru a respecta lumea copilului”.
Conform disciplinei pozitive, greșelile nu au încărcătură negativă. Ele fac parte din procesul de învățare, nicidecum fapte care trebuie pedepsite. Când un copil face o boacănă sau are un comportament nepotrivit, decât să îl pedepsești, mai degrabă îl ajuți să înțeleagă de ce nu este bine ce a făcut. Cum? Găsiți împreună o soluție la fapta respectivă. Ar putea să lipească la loc desenul rupt, să încerce a curăța murdăria sau cel puțin să se scuze.
Știați că?
Este important ca în dialogul cu copilul să fie folosite expresii pozitive. Din păcate, adesea, spunem „nu alerga prin casă”, „nu arunca jucăriile”. Pentru ca mesajul să fie eficient, trebuie formulat în sens pozitiv și să descrie în mod clar comportamentul dorit din partea copilului: „mergi încet prin casă, dacă fugi poți cădea”.
Comportamentul copilului trădează nevoile acestuia
Potrivit teoriei adleriene, orice comportament are o motivație, iar un copil care se comportă nepotrivit este un copil care nu se simte bine într-o împrejurare sau într-un grup. El se confruntă cu o situație pe care nu știe cum să o gestioneze.
„Un copil care se poartă urât este un copil descurajat”, spune Beatrice Sabaté. Pentru a-l ajuta, adultul trebuie să se întrebe: „Ce încearcă să-mi spună?”. Să descopere ce se ascunde dincolo de comportamentul copilului și să rezolve situația respectivă.
Prima nevoie a oricărui copil este nevoia de dragoste. „Copiii au nevoie de dragoste. Și atunci când au dreptate, și atunci când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți, și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți așa cum sunt.” („Disciplinarea pozitivă. Cum să disciplinezi fără să rănești?”, Editura ASCR, 2004)
Pentru a înțelege și a reacționa cât mai bine în fața unui copil care se poartă urât sau care a făcut o faptă rea, o perioadă de repaus/de gândire este esențială. „Pauza este un mod de a gestiona frustrarea. Este important să ne acordăm un moment de răgaz, căci la cald avem tendința de a pedepsi. A lua o pauză înseamnă un timp de reflecție, de reconectare cu partea rațională”, explică Sabaté. Este normal și pentru copil, și pentru părinte să se enerveze, iar pauza este momentul de care au nevoie pentru a-și redobândi calmul.
Indiferent de greșelile pe care le face copilul, este important să îi dai în continuare posibilitatea de a se implica în activitățile de zi cu zi. Pe măsura vârstei și puterilor sale, copilul trebuie să participe și să contribuie la viața de familie. Chiar dacă uneori acest lucru înseamnă mult timp (uneori de pierdut) și răbdare, lasă-l să se descurce și singur: se poate spăla pe mâini, poate mânca, își poate strânge jucăriile… Dacă vei face lucruri de acest gen în locul lui, nu vei face decât să îi știrbești încrederea în sine. În loc să îl subestimezi este de preferat să ai încredere în potențialul copilului tău.
Curajul de a fi părinți imperfecți
Pentru a aplica disciplina pozitivă, nu numai copiii au nevoie de încurajare, ci și adulții. Ei trebuie să aibă curajul de a fi părinți imperfecți. „Disciplina pozitivă oferă posibilitatea de a fi un părinte așa cum își dorește fiecare, nu înseamnă căutarea perfecțiunii. Avem întotdeauna posibilitatea de a face mai bine mâine. Așadar, fără culpabilizări! Disciplina pozitivă creează legături profunde cu copiii noștri, este o abordare binefăcătoare”, apreciază Beatrice Sabaté.
Tu ce fel de părinte îți dorești să fii? Ai tendința de a fi permisiv sau autoritar? Ești de acord cu principiile disciplinei pozitive? Lasă-ne mesajul tău!
Surse:
- positivediscipline.com
- diaporamas.doctissimo.fr/famille/discipline-positive/
- disciplinepositive.fr
- „Disciplinarea pozitivă. Cum să disciplinezi fără să rănești?”, Adina Botiș, Anca Tărău; Editura Asocieției de Științe Cognitive din România; 2004
