Păcatul este definit drept călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii lui Dumnezeu. Păcatul este îngăduit de Dumnezeu pentru că El nu îngrădește libertatea omului. Rădăcina păcatului stă în poftă, iar semnele după care se recunoaște un păcat sunt întrebuințarea deplină a minții, libertatea voii și cunoașterea legii. Păcatele numite capitale izvorăsc din firea omenească slăbită prin păcatul strămoșesc și înfățișează principalele căi ale voii păcătoase, fiind rădăcina celor mai multe păcate. În număr de șapte, păcatele capitale au fost numite așa de către Sfinții Părinți încă din secolul al VI-lea, fiind prezentate chiar și în „Infernul“ lui Dante.
Lăcomia pântecelui (gastrimarghia) poate fi definită ca o căutare a plăcerii de a mânca, altfel spus ca o dorință nestăpânită de a mânca de dragul plăcerii. Această primă patimă poate fi legată de calitatea mâncării (gust) sau de cantitatea alimentelor. Lăcomia pântecelui nu privește hrana în sine, ci felul greșit în care omul se folosește de aceasta. Nu în a mânca stă patima, ci în starea sufletească a omului și în scopul pentru care se face. Abuzul nu înseamnă numai a mânca mai mult decât are nevoie organismul, ci și chiar a căuta plăcerea în puținul necesar. Prin patima lăcomiei, hrana devine o valoare în sine și slujește plăcerii trupești, în loc să fie privită ca dar de la Dumnezeu și să fie consumată în chip euharistic. Această patimă a lăcomiei este mai gravă decât poate părea la prima vedere, unii Sfinți Părinți văzând în ea chiar cauza păcatului originar. La fel ca odinioară Adam, noi încercăm să ne bucurăm de acest dar al hranei fără Dumnezeu. Excesul de mâncare și băutură este o piedică în lupta ascetică și slăbește puterile trupului și sufletului. Gastrimarghia lasă cale liberă unei mulțimi de patimi pe care chiar le amplifică, Sfinții Părinți privindu-o ca pe o pricină a tuturor răutăților. Dar patima gastrimarghiei aduce mai ales și de îndată desfrânarea.
Desfrânarea (nopveia) constă în întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale. Folosirea sexualității a apărut numai ca urmare a păcatului strămoșesc, unirea trupească fiind apoi binecuvântată în cadrul căsătoriei. Patima desfrânării constă și în folosirea în mod necumpătat a funcției sexuale, pervertirea acesteia contra scopului ei firesc. Astfel, se poate vorbi de patologie atunci când plăcerea sexuală devine un scop în sine, ignorându-se total procreerea. Unirea sexuală, precedată de unirea spirituală, are ca țintă iubirea și alte beneficii spirituale pe care omul le poate dobândi prin ea. Inevitabil, problema intervine atunci când această unire sexuală se produce în afara contextului spiritual, pervertind ordinea firească a omului cu Dumnezeu. Prin această răsturnare a valorilor, omul viețuiește înstrăinat de sine și de Dumnezeu, ajunge să-și renege propria fire și să se lepede de Dumnezeu. Însă trupul omului, la fel ca sufletul său, este chemat la unirea cu Dumnezeu prin virtute. Desfrânarea vădește o iubire egoistă de sine, partenerul devenind doar o simplă proiecție a dorinței celui pătimaș. Din cauza desfrânării, omul îl vede pe aproapele său altfel decât este, nu-i mai sesizează dimensiunea spirituală și devine un simplu obiect de satisfacere a plăcerii. Patima desfrânării poate fi săvârșită și cu mintea sau cu închipuirea, gravitatea acesteia fiind la fel de mare. Această patimă este văzută ca o boală, un zbucium al sufletului, o întunecare a minții și o învârtoșare a inimii, care nimicește virtuțile și favorizează alte atitudini vicioase. Nu în ultimul rând, desfrânarea este accentuată de mândrie și lăcomia pântecelui, având de nevoie de bani pentru a fi satisfăcută.
Iubirea de arginți (arghirofilia) desemnează atașamentul excesiv față de bani și față de alte forme de bogăție materială. Această patimă se manifestă prin plăcerea și grija de a avea și păstra banii, greutatea și neplăcerea resimțite atunci când renunți la ei. Nu banii sau bunurile materiale intră în discuție atunci când avem în vedere această patimă, ci atitudinea greșită a omului față de ele. Cel lacom sau zgârcit se poziționează greșit în raport cu Dumnezeu, cu aproapele și chiar cu el însuși. Cu cât omul iubește mai mult banii, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Banul devine pentru el un fel de idol, iar Sfânta Scriptură ne spune clar că nu putem sluji la doi domni (Matei 6, 24). Sacrificându-și sufletul, cel care cade pradă patimii arghirofiliei nu-și poate da seama că este idolatru. Această patimă vădește lipsa de credință și de nădejde în Dumnezeu, omul ajungând să creadă că poate stăpâni un viitor care nu-i aparține. Caracterul patologic al arghirofilei rezultă și din faptul că banii și averile sunt puse mai presus de sufletul omului. Ocupat cu sporirea bogăției materiale, omul nu-și valorifică infinitele posibilități spirirtuale și nu ajunge la împlinirea ființei lui. Dar înlocuind bogățiile materiale cu cele cerești, el poate pierde fericirea veșnică. Dobândirea bogățiilor se face întotdeauna pe seama aproapelui, iar cel care are bogății, cu cât adună mai mult, cu atât îl lipsește mai mult pe semenul său. Toți Sfinții Părinți subliniază faptul că menirea bogăției este să fie împărțită egal între oameni, iar când cineva ia mai mult decât are nevoie, echilibrul este perturbat. Astfel, depășind limitele, iubitorii de averi încalcă porunca iubirii față de ceilalți. Nu în ultimul rând, arghirofilia sădește în sufletul omului neliniște și tristețe patologice, acesta nereușind să fie niciodată mulțumit.
Întristarea este o boală a sufletului produsă prin reaua întrebuințare a stării de tristețe apărută în firea omenească în urma păcatului originar. Ca afect natural, tristețea este neprihănită și poate chiar sluji ca temei pentru virtute. Însă în loc să folosească întristarea pentru a plânge păcatele, omul o folosește pentru a deplânge pierderea bunurilor materiale. El dă o întrebuințare nefirească tristeții: se întristează pentru că nu își poate împlini vreo dorință, nu poate gusta din vreo plăcere sau suferă ceva neplăcut din cauza oamenilor. Starea sufletului în întristare se caracterizează prin lipsă de îndrăzneală, slăbiciune, durere, disperare, neliniște și chiar spaimă. Pe lângă neîmplinirea dorințelor, o altă cauză a tristeții este mânia. Sfinții Părinți spun că mânia este o dorință de răzbunare care, neîmplinită, naște tristețea. Patima tristeții poate lua forma extremă a deznădejdii, care este una dintre manifestările ei cele mai grave. Pricină de moarte spirituală, deznădejdea îl poate duce pe om chiar la moarte trupească. Nu numai că întristarea este o stavilă în calea binelui, dar ea îl face pe om morocănos, ranchiunos, lipsit de răbdare, delăsător și laș.
Lenea (akedia) este o patimă complexă, ce corespunde unei stări de lehamite, silă, moleșeală, descurajare, amorțeală, somnolență și îngreunare a trupului și a sufletului. Akedia se caracterizează printr-o stare de insatisfacție generală vagă, în care omul nu mai este interesat de nimic, fugind de lucrurile pe care le are de îndeplinit. Toate aceste stări legate de akedie sunt însoțite de neliniște, care, alături de sila de toate, constituie o caracteristică fundamentală a acestei patimi. Pentru cei care duc o viață ascetică, manifestările acestei patimi se întețesc în jurul amiezei, apărând ca o tulburare nedeslușită. Ca lâncezeală a sufletului și moleșeală a minții, akedia stârnește deodată aproape toate patimile. Spre deosebire de celelalte patimi, akedia nu constă în folosirea greșită a puterilor sufletului, însă aceasta le poate perverti pe toate. Akedia trebuie privită ca un fel de lipsă a zelului duhovnicesc, amorțire care ar trebui evitată în totalitate.
Patima mâniei pornește din puterea irascibilă a sufletului și cuprinde toate manifestările patologice ale agresivității. Această putere irascibilă face parte din firea omului, fiindu-i dată pentru a-l ajuta să lupte împotriva ispitelor. Mânia se dovedește a fi o patimă ori de câte ori ea se îndreaptă către semenul nostru. Sfinții Părinți includ în această patimă orice formă de agresivitate a omului, exteriorizată sau nu: resentimentul, ranchiuna, ostilitatea, ținerea minte a răului, indignarea, ironia etc. În orice formă de mânie, omul încearcă un soi de plăcere, care-l face să stăruie în ea. Rațiunea îi este supusă patimii, iar cunoașterea realității este perturbată. Dintre toate sursele mâniei, mândria și slava deșartă sunt fundamentale. În formele de manifestare acute și violente, mânia se aseamănă cu o formă de nebunie, iar din cauza tulburărilor produse în suflet, poate fi privită drept una dintre cele mai grave boli ale acestuia. Sub influența acestei atitudini pătimașe, omul nu-și mai află liniștea, iar sufletul îi este măcinat cu cruzime dinăuntru. În planul fundamental al relației omului cu Dumnezeu, mânia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu și stinge virtutea blândeții.
Slava deșartă (chenodoxia) și mândria sunt două patimi înrudite, iar unii Sfinți Părinți le tratează ca pe o singură boală a sufletului. Slava deșartă sau vanitatea are două forme principale. Primul fel este cel în care ne mândrim pentru foloase materiale sau pentru lucruri care se văd; aici este vorba și de lauda legată de anumite aptitudini sau priceperi într-un anumit domeniu. Această formă de slavă deșartă îl face pe om să râvnească la situații și ranguri sociale înalte. A doua formă de slavă deșartă este cea în care omul se mândrește cu cele spirituale și ascunse, din dorința de laudă deșartă. Biruit de chenodoxie, omul își pierde stăpânirea de sine și ajunge rob al ei și al tuturor celor de care are nevoie pentru a-și astâmpăra patima. Pe plan duhovnicesc, efectele acestei patimi sunt moartea sufletului, orbirea și tulburarea minții și micșorarea puterii de cunoaștere. Caracterul ei subtil, capacitatea de a îmbrăca nenumărate forme, de a se strecura pretutindeni şi de a ataca omul din toate părţile fac această patimă greu de sesizat şi de recunoscut şi foarte greu de com-bătut.
Și mândria are două forme. Cea dintâi constă în convingerea omului că este superior față de ceilalți oameni și spre deosebire de chenodoxie, unde se așteptau de la alții laudă și onoruri, aici omul și le acordă singur. A doua formă de mândrie îl face pe om să se înalțe față de Însuși Dumnezeu și să se ridice împotriva Lui. Omul se arată mândru și înfumurat pentru că se încrede în propriile sale puteri, în loc să-și pună nădejdea în Dumnezeu. Toți Sfinții Părinți consideră mândria o patimă extrem de gravă, care îl face pe om să piardă cunoștința duhovnicească și virtuțile dobândite.
Toate aceste patimi sunt boli ale sufletului, cu o strânsă legătură între ele și care afectează întreaga ființă a omului. Trezvia și discernământul sunt virtuțile necesare pentru a indentifica patimile, a lupta cu ele și a le birui. Însă această luptă este una continuă, într-un urcuș duhovnicesc permanent, în care nu putem să ne oprim pentru că orice renunțare la luptă înseamnă, de fapt, o cădere. Fiecare trebuie să își cunoască propriul suflet și propriile slăbiciuni întrucât, conform Sfinților Părinți, cel mai gra
