2005: Premiul Nobel pentru descoperirea bacteriei Helicobacter pylori
Premiul a fost acordat în comun lui Barry J. Marshall (Laboratorul de Cercetare a Helicobacter pylori NHMRC, Centrul Medical QEII, Nedlands, Australia, University din Australia de Vest, Perth, Australia) și J. Robin Warren, pentru descoperirea bacteriei Helicobacter pylori și rolul acesteia în producerea gastritei și a ulcerului peptic.
Ulcerul gastric este o boală obișnuită, însă cauza acesteia a fost mult timp necunoscută.
Cei doi cercetători au făcut descoperirea remarcabilă și neașteptată că inflamația mucoasei stomacului (gastrită), precum și ulcerația stomacului sau a duodenului (ulcerul peptic) sunt rezultatul unei infecții a stomacului, cauzată de bacteria Helicobacter pylori. Această bacterie care trăiește în stomacul a aproximativ 50% din oameni provoacă mai mult de 90% din ulcerele duodenale și până la 80% din ulcerele gastrice. În toate studiile celor doi cercetători, bacteria a fost prezentă la aproape toți pacienții cu inflamație gastrică, ulcer duodenal sau ulcer gastric, semnele de inflamație fiind întotdeauna prezente în mucoasa gastrică aproape de locul unde s-au identificat bacteriile.
Severitatea inflamației dată de infecția bacteriană și localizarea acesteia în stomac este de o importanță crucială pentru bolile care pot rezulta din infecția cu Helicobacter pylori, boală ulceroasă peptică, cancerul de stomac, tumori.
Pe baza acestor rezultate, s-a afirmat că Helicobacter pylori este implicată în declanșarea acestor boli. În anul 1982, cei doi cercetători au dovedit că pacienții ar putea fi vindecați doar dacă bacteriile ar fi eliminate. Acest lucru este acum realizat prin tratamentul cu antibiotice, iar ulcerul gastric nu mai este o boală cronică.
Descoperirea bacteriei Helicobacter pylori a dus la o înțelegere mai bună a legăturii dintre infecția cronică, inflamație și cancer.
2004: Premiul Nobel pentru descoperirea receptorilor odoranți și organizarea sistemului olfactiv
Premiul a fost acordat în comun lui Richard Axel (Universitatea Columbia, New York, NY, USA) și Linda B. Buck (Centrul de Cercetare a Cancerului Fred Hutchinson, Seattle, WA, USA), pentru descoperirea receptorilor odoranți și organizarea sistemului olfactiv.
Simțul mirosului este cel mai enigmatic dintre simțurile noastre, principiile de bază pentru recunoașterea și amintirea a aproximativ 10.000 de mirosuri diferite nefiind înțelese. Cei doi cercetători au clarificat modul în care funcționează sistemul nostru olfactiv. Astfel, în anul 1991, Richard Axel și Linda Buck au descoperit o familie de gene mari, compusă din aproximativ 1.000 de gene diferite care dau naștere unui număr egal de tipuri de receptori olfactivi. Acești receptori au rol în detectarea moleculelor odorizante inhalate. Mirosurile sunt compuse dintr-un număr mare de substanțe diferite și semnalele variate de la receptorii noștri sunt interpretate ca arome specifice.
Sistemul olfactiv este primul dintre sistemele noastre senzoriale care a fost descifrat. Principiile generale pe care Axel și Buck le-au descoperit pentru sistemul olfactiv par să se aplice și altor sisteme senzoriale, cum ar fi feromonii (molecule care pot influența comportamentele sociale diferite, în special la animale) detectați de alte două familii de gene și simțul gustativ detectat de o altă familie de gene.
2003: Premiul Nobel pentru descoperirea imagisticii prin rezonanță magnetică (RMN sau IRM)
Premiul a fost acordat în comun lui Paul C. Lauterbur (Universitatea din Illinois, Urbana, IL, USA) și Sir Peter Mansfield (Universitatea din Nottingham, Școala de Fizică și Astronomie, Nottingham, Regatul Unit), pentru descoperirea imagisticii prin rezonanță magnetică (RMN sau IRM).
La începutul anilor ’70, cei doi cercetători au făcut descoperiri inovatoare care au permis vizualizarea anumitor structuri din organism (țesuturi, organe) cu ajutorul rezonanței magnetice nucleare (RMN), folosită ulterior ca metodă nouă de diagnosticare în medicină. Descoperirile lor au dus la crearea camerei magnetice moderne și a tomografiei cu rezonanță magnetică, ceea ce reprezintă un mare pas înainte pentru medicină. Apa reprezintă aproximativ două treimi din greutatea corporală a omului. Există diferențe între țesuturi și organe în ceea ce privește conținutul de apă. În multe boli, procesul patologic modifică conținutul normal de apă al unui țesut sau organ, iar acest lucru se reflectă în imaginea RMN. Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) utilizează un câmp magnetic puternic, undele radio și un computer pentru a produce imagini ale structurilor corpului. Pacientul este plasat pe un pat mobil care se introduce într-un un tub înconjurat de un magnet de dimensiuni apreciabile, de formă cilindrică. Corpul pacientului este scanat cu ajutorul scanerului IRM. Acesta detectează orice modificare apărută într-un țesut și organ. Informațiile sunt prelucrate de un computer. În final, se obține o imagine tridimensională (3D) foarte detaliată a țesuturilor și organelor în zona investigată a corpului, adică prezența unei boli.
IRM este o metodă de rutină în diagnosticarea medicală, superioară celorlalte tehnici imagistice. Este o metodă inofensivă, deoarece pacientul nu este expus la radiații (examinările obișnuite cu raze X sau tomografia computerizată), înlocuind astfel mai multe metode invazive de examinare (endoscopia, artroscopia). Deci metoda are un risc redus de infecție și disconfort pentru mulți pacienți. De aceea, denumirea metodei Rezonanță Magnetică Nucleară (RMN) a fost înlocuită cu Imagistică prin Rezonanță Magnetică (IRM) pentru a nu se crede că acest tip de investigație este nociv organismului din cauza unor radiații nucleare. Tehnică IRM este extrem de precisă în detectarea proceselor patologice în tot corpul, la nivelul creierului, coloanei vertebrale, sân, gât, cord, articulații, abdomen. De asemenea, examinările IRM sunt foarte importante în diagnosticarea, realizarea unei intervenții chirurgicale precise, tratamentul și stabilirea stadiului unei tumori.
2002: Premiul Nobel pentru descoperirea reglării genetice a dezvoltării organelor și moartea celulară programată
Premiul a fost acordat în comun lui Sydney Brenner (Institutul de Științe Moleculare, Berkeley, CA, USA), H. Robert Horvitz (Institutul Massachusetts de Tehnologie – MIT, Cambridge, MA, USA) și John E. Sulston (Institutul Wellcome Trust Sanger, Cambridge, Regatul Unit), pentru descoperirea reglării genetice a dezvoltării organelor și moartea celulară programată.
Corpul uman este alcătuit din câteva sute de tipuri de celule, iar cooperarea dintre celulele specializate ajută corpul să funcționeze ca un tot unitar. Într-o ființă umană adultă, mai mult de o mie de miliarde de celule sunt create în fiecare zi. În același timp, un număr egal de celule mor printr-un proces de „sinucidere“ controlat. Această eliminare delicată, controlată a celulelor se numește moarte celulară programată (apoptoză). Pentru a menține numărul adecvat de celule din țesuturi este necesar un echilibru între înmulțirea și moartea celulară.
Prin folosirea viermelui roșu Caenorhabditis elegans ca model experimental, cei trei laureați ai Premiului Nobel au descoperit genele specifice care reglează dezvoltarea organelor și moartea celulară programată și au arătat că aceste gene există și la om. Deci moartea celulară programată este reglată de gene, menținându-se astfel echilibrul între celulele nou-formate și cele eliminate (moarte).
Descoperirea este importantă pentru cercetarea medicală și a aruncat o nouă lumină asupra modului în care acționează multe boli. Cunoașterea morții celulare programate ne-a ajutat să înțelegem cum invadează celulele noastre virusurile și bacteriile. De asemenea, știm că în SIDA, boli neurodegenerative, accident vascular cerebral și infarct miocardic, celulele sunt eliminate că rezultat al morții celulare accelerate. Alte afecțiuni, cum ar fi cele autoimune și cancerul, se caracterizează printr-o reducere a morții celulare, ducând la supraviețuirea nelimitată a celulelor care în mod normal ar trebui să moară.
Cercetarea privind moartea programată a celulelor este intensă, inclusiv în domeniul cancerului. Multe strategii de tratament se bazează pe stimularea programului de „sinucidere“ celulară. Aceasta este, pentru viitor, o provocare interesantă în găsirea unei metode de o mare finețe de a induce moartea celulară în celulele canceroase.
2001: Premiul Nobel pentru descoperirea reglatorilor cheie ai ciclului celular
Premiul a fost acordat în comun lui Leland H. Hartwell (Centrul de Cercetare a Cancerului Fred Hutchinson, Seattle, WA, USA), Tim Hunt (Fundația Imperială de Cercetare a Cancerului, Londra, Regatul Unit) și Sir Paul M. Nurse (Imperial Cancer Research Found, Londra, Regatul Unit), pentru descoperirea reglatorilor cheie ai ciclului celular.
Organismul se dezvoltă pornind de la o singură celulă, care se împarte (divide) cu formarea de noi celule, care la rândul lor se împart din nou. În cele din urmă, rezultă diferite tipuri de celule, fiecare cu un anumit rol în organism. Perioada de timp cuprinsă între formarea unei celule și diviziunea ei reprezintă ciclul celular. Acesta constă dintr-o succesiune de evenimente diferite, bine coordonate.
Cei trei laureați ai Premiului Nobel au făcut descoperiri semnificative cu privire la controlul ciclului celular. Leland Hartwell a descoperit o clasă specifică de gene, una din aceste gene, numită „start“, având rol central în controlul primei faze a ciclului celular. Tot el a introdus și termenul „punct de control“, deosebit de important în înțelegerea ciclului celular. Paul Nurse a identificat, clonat și caracterizat unele din moleculele cheie care realizează reglarea ciclului celular, numite cicline dependențe de kinază (CDK). Timothy Hunt a descoperit proteinele ce reglează funcționarea CDK, numite cicline, arătând că acestea se degradează periodic în fiecare diviziune celulară, acest mecanism fiind deosebit de important în reglarea ciclului celular.
Aceste descoperiri fundamentale au un mare impact asupra tuturor aspectelor legate de creșterea celulelor. Orice defect în controlul ciclului celular poate cauza modificări ale cromozomilor (purtătorii caracterelor ereditare) și poate determina apariția cancerelor.
De asemenea, descoperirile celor trei cercetători ar putea fi aplicate și în diagnosticul tumoral, deschizând noi posibilități de tratare a cancerului. În unele tumori umane (cerebrale, de sân) s-au măsurat niveluri crescute de molecule CDK și cicline, studiile clinice aflate în curs de desfășurare utilizând inhibitori ai moleculelor CDK.
Citește aici continuarea articolului!
Surse:
www.britannica.com/topic/history-of-medicine
www.nobelprize.org/nobel_prizes/medicine/laureates/
){kind=link}